În opinia unor specialişti, numărul acestora fiind din ce în ce mai mare, boala canceroasă este legată de personalitate. Potrivit acestei concepţii, oamenii predispuşi la cancer şi cei la care maladia s-a declanşat sunt în general persoane excesiv de supuse, împăciuitoare şi binevoitore faţă de superiorii ierarhici sau faţă de persoanele percepute ca fiind mai puternice, excesiv de timide, răbdătoare, interiorizate şi înclinate să-şi reprime emoţiile negative (mai ales furia) în loc să le exprime, asumându-şi riscul conflictului deschis. Totodată există şi opinia conform căreia persoanele caracterizate prin comportamentul descris mai sus, dacă se îmbolnăvesc de cancer, mor mai repede decât persoanele care sunt mai puţin supuse, timide ori interiorizate şi mai dispuse să-şi manifeste emoţiile negative. „Generatoare eventuale de suferinţe somatice sunt în primul rând emoţiile mari, emoţiile şoc, stresurile emoţionale, traumatismele afective mari, zdruncinările emotive şi, cu deosebire, emoţiile care nu se descarcă într-o manifestare exterioară, emoţiile reţinute, inhibate” , consideră A. Păunescu-Podeanu.
În 1949, Hans Selye a introdus în domeniul medical noţiunea de stres. În opinia sa, stresul „este programul de adaptare corporală la o nouă situaţie, răspunsul său stereotipic şi nespecific la stimulii care perturbă echilibrul său personal” . Selye a emis ipoteza că fiecare dintre noi e dotat cu o anumită cantitate de „energie stres” irecuperabilă prin relaxare şi, în concluzie, aceasta trebuie utilizată cu moderaţie de-a lungul vieţii. Cine consumă prea mult din această energie este sortit să moară mai devreme, iar bătrâneţea ar fi tocmai epuizarea acestei energii. Această ipoteză confirmă afirmaţia lui H. Selye potrivit căreia „sancţiunile stresului psihic sunt bolile şi nefericirea” . Boala canceroasă se încadrează în sfera patologiilor care derivă din stres, pe de o parte, iar, pe de altă parte, este capabilă să genereze stres. Omul reacţionează la eforturi, oboseli, frustrări, mânie şi, în mod special, la conflictele care apar inevitabil în cursul existenţei sale. Este cunoscut faptul că teama, mânia, supărarea, dar în special conflictele sunt cu mult mai periculoase decât muncile istovitoare. „Un rol deosebit de important se acordă conflictelor în geneza stresului psihic” este părerea lui Constantin Enăchescu. Cele mai importante cauze ale stresului sunt considerate: evenimentele psihotraumatizante; evenimentele şi greutăţile vieţii cotidiene; conflictele; frustrările, carenţele emoţionale, situaţiile castratoare. Se pot menţiona şi alte cauze ale stresului psihic: obstacolele, pierderea resurselor, prejudiciile, lipsa de prevedere, lipsa de control etc. Dacă stresul este prea intens, prelungit sau repetat, rezervele organismului sunt epuizate. Ion Chiricuţă este convins că „influenţa unor factori psihici violenţi, stresanţi, asupra organismului este cunoscută prin lucrările lui Selye asupra sindromului general de adaptare, care cuprinde aproape toate componentele importante din economia generală a organismului, creând o susceptibilitate crescută la acţiunea numeroaselor noxe, exo- şi endogene. Dar nu numai stresul psihic acut puternic, ci şi trăirile afective negative de mică intensitate, dar repetate, stările conflictuale de orice fel pot fi generatoare de tulburări endocrine, imunologice, creând un teren favorabil îmbolnăvirii, inclusiv prin cancer” .
În mod normal, organismul uman dispune de un sistem de apărare pe care îl activează pentru a înfrunta o situaţie de ameninţare. În faţa situaţiilor stresante care apar pe parcursul existenţei sale, individul posedă diverse aptitudini de a le face faţă: efortul de a se stăpâni în cursul unei stări conflictuale, reprimarea unei replici agresive sau din contra – gesturi, strigăte, replici autoironice sau ironice menite să descarce starea de tensiune. „Blocarea conflictului în interior sau, cel puţin, suprasolicitarea mecanismelor voliţionale, spre a evita exteriorizarea afectelor individului stresat, prezintă un rol patogen”, este de părere Boris Luban-Plozza .
În studiul „Descifrarea comportamentului uman”, cercetătorii Hans Eysenck şi Michael Eysenck prezintă un experiment-tip intitulat „Interacţiunea Stres – Personalitate” a pshihologului Ronald Grossarth-Maticek. În ultimele decenii, dr. Grossarth-Maticek, a publicat trei studii în care aduce dovezi ce confirmă existenţa legăturii clare dintre tipul de personalitate şi boală. Participanţii la acest experiment au fost încadraţi într-un anumit tip de personalitate, pe baza unui chestionar în urma completării căruia reieşea dacă se aflau sau nu sub influenţa unui stres interpersonal şi cum anume reacţionau la confruntarea cu acesta. Prin urmare, o importanţă deosebită prezintă nu atât stresul în sine (intensitatea, durata sa), ci modul în care indivizii reacţionează la acesta. „Nu contează ceea ce ţi se întâmplă, ci cum reacţionezi la ceea ce ţi se întâmplă” afirma Hans Selye. Categoriile de personalitate cu care a operat Grossarth-Maticek sunt următoarele: Tipul I (predispus la cancer), Tipul II (predispus la boli cardiovasculare), Tipul III (personalitate psihotică, aflată în stare de sănătate rezonabil de bună) şi Tipul IV (sănătos). După o perioadă de zece ani, dr. Grossarth-Maticek şi colaboratorii săi au reluat legătura cu fiecare dintre participanţii la studiu aflaţi încă în viaţă şi i-au chestionat asupra stării sănătăţii lor. S-au consemnat şi cauzele deceselor participanţilor care muriseră. S-a constatat că incidenţa cancerului şi a bolilor cardiovasculare sporeşte odată cu vârsta. Experimentele au demonstrat că tipul de personalitate constituie un indiciu bun în prognozarea îmbolnăvirilor de cancer sau de maladii cardiovasculare. Aproape jumătate din numărul persoanelor de Tip I au căzut victimă cancerului. Grupul stresat, deşi cu o medie de vârstă aproximativ egală cu cea a grupului normal, a înregistrat o mortalitate cauzată de cancer cu mult mai ridicată; concluzia fiind că stresul puternic de tip interpersonal este ucigaş. S-a mai constatat că stresul dublează predispoziţia la cancer, dacă individul are o personalitate predispozantă pentru boală. Aceste studii „demonstrează concludent că între personalitate şi boală există o legătură reală şi că stresul contribuie într-adevăr la instalarea cancerului” – precizează Hans Eysenck şi Michael Eysenck.

Prezintă o deosebită importanţă pentru studiul pe care îl avem în vedere nu numai tipul de personalitate care predispune la îmbolnăvirea de cancer, ci şi modul în care boala canceroasă influenţează, modifică personalitatea celui aflat în această situaţie. Cu certitudine, cancerul – maladie care se asociază cel mai adesea cu ideea de situaţie în care viaţa este pusă în pericol sau chiar cu ideea că această boală câştigă întotdeauna şi, ca urmare, persoana aflată în această situaţie sfârşeşte după o îndelungă suferinţă prin deces – determină modificarea personalităţii persoanei în cauză. Personalitatea bolnavului de cancer se conturează şi se construieşte în funcţie de personalitatea pe care individul a posedat-o anterior îmbolnăvirii, de vârsta, sexul, cultura, contextul social şi economic în care trăieşte acesta. Trebuie să avem în vedere şi sistemul de educaţie medicală şi de îngrijire oferit acestei categorii de bolnavi, de asemenea contextul familial şi climatul afectiv-emoţional în care trăiesc şi sunt îngrijite aceste persoane.
C. Enăchescu este de părere că „orice boală, indiferent de natura sa (somatică, psihică sau psihosomatică), este însoţită de o anumită stare de spirit a bolnavului, care se concretizează în psihologia bolnavului” . Elisabeth Kübler-Ross a studiat psihologia bolnavului de cancer şi modificările acesteia, începând din momentul şocului aflării diagnosticului, până în faza terminală a bolii. Cercetările sale evidenţiază existenţa a cinci stadii prin care trec bolnavii de cancer din momentul aflării diagnosticului: „faza de negare”, în care diagnosticul stabilit este refuzat ca nefiind cel real; „faza de frică”, în care anxietatea invadează bolnavul, în legătură cu diagnosticul şi pronosticul bolii; „faza de tocmeală”, în care bolnavul încearcă diferite formule de rezolvare colaterală a afecţiunii sale; „faza de depresie”, ca o decompensare reactivă şi de epuizare a mecanismelor de apărare a Eu-lui bolnavului, cu instalarea unei stări depresive; „faza de acceptare”, când bolnavul dezarmează, acceptând resemnat împlinirea destinului .
Şi alţi cercetători sunt de părere că odată ce diagnosticul este comunicat bolnavului de cancer, acesta prezintă, cel mai adesea, o serie de răspunsuri adaptative, cum ar fi: şoc/neîncredere; negare imediată şi parţială; mânie, revoltă; anxietate; depresie. Şi, de asemenea, o serie de răspunsuri maladaptative: negare excesivă; disperare şi depresie; căutarea de terapii alternative.
Boala canceroasă se însoţeşte de o modificare a dispoziţiei emoţional-afective sau chiar de reacţii secundare de tip nevrotic. Deşi bolnavul de cancer nu este şi nici nu trebuie considerat în primul rând o persoană bolnavă psihic, el este totuşi o persoană care prezintă o serie de tulburări psihologice. Cele mai frecvente tulburări psihologice întâlnite la pacienţii diagnosticaţi cu cancer sunt: depresia, anxietatea, panica patologică, insomniile, delirul, anorexia, greaţa/ vărsătura, durerea, ideile de suicid etc.
Conform DSM–IV (Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale), elementul esenţial al episodului depresiv major îl constituie „o perioadă de cel puţin două săptămâni în cursul căreia există fie dispoziţie depresivă, fie pierderea interesului sau plăcerii pentru toate (aproape toate) activităţile. Individul trebuie, de asemenea, să experimenteze cel puţin patru simptome suplimentare extrase dintr-o listă care include modificări în apetit sau greutate, somn şi activitate psihomotorie; energie scăzută; sentimente de inutilitate sau de culpă; dificultate în gândire, concentrare sau luare de decizie; idei recurente de moarte sau idei, planuri ori tentative de suicid” .
Subiectul se prezintă pe sine ca fiind o persoană tristă, pesimistă, disperată, descurajată etc. În cazul unor indivizi care acuză că se simt „fără energie”, că nu mai au sentimente („nu mai simt nimic”), ori că se simt neliniştiţi, prezenţa dispoziţiei depresive poate fi dedusă din expresia facială a persoanei şi din conduită. Pierderea interesului sau plăcerii este aproape întotdeauna prezentă, însă în grade diferite de la o persoană la alta. Unele persoane îşi pierd aproape în totalitate interesul pentru activităţi pe care altădată le considerau plăcute, de asemenea, disponibilitatea pentru activităţile profesionale, mergând până la retragerea din viaţa socială şi profesională. Apetitul este de regulă scăzut, însă pot fi întâlnite şi cazuri în care se înregistreză un apetit crescut (de tip compulsiv). Modificările de apetit severe vor avea drept consecinţă, fie o pierdere în greutate, fie o luare în greutate. Cel mai des întâlnită perturbare a somnului asociată cu un episod depresiv major este insomnia. Modificările psihomotorii se traduc, fie prin agitaţie (mersul de colo până colo, frântul mâinilor etc.), fie prin lentoare (în vorbire, în mişcările corpului etc.) Lipsa de energie, extenuarea şi fatigabilitatea sunt des întâlnite. Sentimentul de inutilitate sau de culpă poate include aprecieri negative asupra propriei valori, care nu corespund realităţii, ori o exagerare în autoatribuirea unor vinovăţii pentru eşecuri minore din trecut. Autoblamarea pentru faptul de a fi suferind şi pentru a nu fi reuşit să satisfacă responsabilităţile profesionale sau interpersonale ca rezultat al depresiei este foarte frecventă. De asemenea, autoblamarea pentru faptul de a fi suferind şi, prin urmare, o povară pentru familie, pentru cei dragi. Frecvent se înregistrează gânduri de moarte, idei suicidare sau chiar tentative de suicid. Motivaţiile pentru suicid pot include dorinţa de eschivare faţă de anumite obstacole percepute ca fiind de nedepăşit sau dorinţa de a încheia cu o stare emoţională dureroasă, torturantă, care este percepută de persoană a fi interminabilă.
C. Enăchescu defineşte depresia ca fiind „o stare de prăbuşire interioară, o epuizare emoţional-afectivă, o încremenire dată de sentimentul propriei inutilităţi; incapacitatea de a mai acţiona, sentimentul de a fi închis; lipsa de perspectivă care anulează orice motivaţie de a mai fi sau de a mai face ceva util” . Fiind depresiv, omul se retrage din prezenţa sa activă în lume, se repliază agresiv pe sine, pe propriul trecut, trăindu-şi la limită identitatea, fiinţa. „Depresivul, amputat existenţial, se retrage asupra propriilor limite şi se crispează agresiv” . Persoana depresivă simte că şi-a pierdut idealurile şi stima de sine, că şi-a pierdut rostul de „a fi pe lume” şi, astfel, se lasă acaparat de ideea că singura soluţie pentru sine o reprezintă săvârşirea actului suicidar. Constantin Enăchescu arată că suicidul este „forma ultimă, extremă, de cea mai severă gravitate, a înstrăinării şi epuizării interioare prin alienarea comunicării şi a relaţiilor interumane ale individului în societatea modernă; în acest caz, individul, complet depersonalizat, pierde sensul şi raţiunea de a mai trăi; moartea apare ca o soluţie de evadare dintr-o realitate în care el se simte străin, pe care nu o poate înţelege şi în care nu mai poate trăi” .
Psihologul german de formaţie psihanalitică Fritz Riemann, în lucrarea sa „Formele fundamentale ale angoasei”, face o amplă analiză a „personalităţii depresive”, intitulându-şi sugestiv studiul: „Angoasa de a deveni tu însuţi”. În opinia sa, la personalităţile depresive, „angoasa de pierdere este cea care domină, în diferitele sale forme derivate: frica de distanţa izolatoare, de despărţire, de lipsă de protecţie şi singurătate, de a fi părăsit” . Prin urmare, persoana aflată în depresie, simţindu-se „anesteziată” în plan emoţional afectiv, într-un fel sau altul, insuficientă sieşi, caută cea mai mare apropiere şi cea mai puternică legătură posibile, pentru a se proteja şi pentru a se simţi în siguranţă.
Depresia la pacienţii cu cancer rezultă în urma: diagnosticului ca atare şi tratamentului; medicaţiei (steroizi, interferoni, alţi agenţi chimioterapici); depresiei endogene; recurenţei unei tulburări bipolare de dispoziţie.
Aflarea diagnosticului în mod întâmplător sau într-un moment nepotrivit provoacă stupefacţie, neîncredere, confuzie şi multă suferinţă. Toate acestea ar putea fi evitate dacă persoana depistată cu cancer ar beneficia de o evaluare psihologică prealabilă (pentru a se stabili dacă este capabilă să suporte realitatea situaţiei şi, mai ales, să-şi înţeleagă situaţia în care se află) şi, de asemenea, de o minimă pregătire (suport emoţional, încurajarea unor atitudini precum speranţa, curajul, răbdarea, implicarea activă în lupta cu boala etc.).
Factorii care vor influenţa persoana care află că are cancer sunt următorii:
● tipul şi clasa (categoria) cancerului şi reacţia acestuia la terapie (este ştiut faptul că, în general, tumorile de natură benignă ridică mai puţine probleme în ceea ce priveşte tratamentul faţă de tumorile de natură malignă; acestea din urmă, proliferându-se, determină o evoluţie mai rapidă a bolii şi, ca urmare, pronosticul nu poate fi decât unul rezervat);
● stadiul bolii în momentul diagnosticului (în general, asupra unei boli canceroase, descoperită într-un stadiu incipient, se poate acţiona mai eficient, existând totodată posibilitatea unui număr mai mare de opţiuni de tratament);
● starea mentală şi fizică înainte de diagnostic (un organism tânăr va mobiliza mai multe resurse în lupta cu boala faţă de un organism îmbătrânit şi tarat de alte boli care au existat sau care chiar coexistă cu boala de cancer);
● atitudinea persoanei faţă de această boala, inclusiv acceptarea de a face compromisuri, de a trece prin terapie şi de a beneficia de serviciile medicale şi de sprijin (atitudini precum: optimismul, curajul, speranţa, implicarea activă pot face adevărate minuni în ceea ce priveşte evoluţia bolii şi chiar există şansa unei vindecări mai rapide şi mai spectaculoase; dimpotrivă: pesimismul, deznădejdea, nerăbdarea, refuzul de comunica cu personalul de specialitate şi de a accepta îngrijirile medicale pot cauza prăbuşirea rapidă a persoanei în cauză, chiar decesul acesteia);
● calitatea sprijinului din partea familiei, a prietenilor şi echipei medicale (chiar dacă familia trece şi ea prin momente grele, trebuie să se mobilizeze şi, cel puţin, la patul bolnavului, să evite lamentările, jelitul, reproşurile, mila; bolnavul are nevoie să-i fie respectate demnitatea şi calităţile umane, să ştie că este bine îngrijit şi că se face tot posibilul pentru a i se reda sănătatea);
● măsura în care pot fi controlate efectele secundare ale tratamentului.
Tratamentul ca atare, în cancer, poate implica anumite tehnici medicale provocatoare de durere. Lipsa unor explicaţii, de altfel absolut necesare, asupra acestor tehnici medicale provoacă pacientului teamă şi îngrijorare. Atunci când organismul nu răspunde la tratament conform aşteptărilor, bolnavul se poate simţi lipsit de speranţă. Efectele secundare ale chimioterapiei (căderea părului, greaţa, vărsăturile etc.), intervenţiile chirurgicale (care au ca finalitate extirparea unor organe sau amputarea unui membru) provoacă pacientului de cancer un grav traumatism psihic. Pe fondul acestor probleme se poate instala, secundar, episodul depresiv.
Depresia care rezultă în urma diagnosticului ca atare şi tratamentului sau a medicaţiei sunt situaţiile cele mai comune, dar este foarte dificil să determini cu certitudine când o depresie care apare în cancer este legată de o tulburare de dispoziţie preexistentă. În timp ce la o depresie apărută la un pacient sănătos din punct de vedere fizic au forte mare importanţă simtomele somatice ca anorexia, oboseala, pierderea în greutate, aceşti indicatori au o foarte mică valoare în evaluarea unui pacient cu cancer, din moment ce sunt comune şi tumorilor maligne şi depresiei. Diagnosticul se va stabili în funcţie de simptomele psihologice şi nu somatice: anhedonie (lipsa de plăcere în activităţi ce altădată erau plăcute), tulburări de dispoziţie, sentimente ca lipsa de speranţă sau de ajutor, pierderea încrederii în sine, lipsa de valoare, vină, tendinţe de suicid.
O altă tulburare de natură psihologică, des întâlnită la pacienţii cu diagnosticul de cancer este anxietatea.
Conform DSM–IV, un atac de panică „este o perioadă discretă în care există debutul brusc al unei aprehensiuni, frici sau terori intense, asociate adesea cu senzaţia de moarte iminentă. În cursul acestor atacuri sunt prezente simptome, cum ar fi scurtarea respiraţiei, palpitaţii, durere sau disconfort precordial, senzaţiide sufocare sau de strangulare şi frica de a nu înebuni sau de a pierde controlul” . Tulburările anxioase se clasifică astfel: agorafobia, panica fără agorafobie, agorafobia fără istoric de panică, fobia specifică, fobia socială, tulburarea obsesivo-compulsivă, stresul posttraumatic, stresul acut, anxietatea generalizată, tulburarea anxioasă cauzată de o condiţie medicală generală, tulburarea anxioasă indusă de o substanţă. Anxietatea însă nu se manifestă întotdeauna direct, „ea poate apărea sub forma unor simptome psihologice marcate, găsindu-şi expresia în irascibilitate, instabilitate, refuzul tratamentului, insomnie, acuze somatice etc.” .
C. Enăchescu specifică faptul că anxietatea este considerată a fi „o emoţie normală ce survine în situaţii noi, ostile sau care produc teamă” . Unii cercetători sunt de părere că ea produce o dezorganizare generală a personalităţii, în ceea ce priveşte regimul emoţional-afectiv, activitatea, comportamentul, neputând totuşi să fie legată de nici un eveniment extern sau de o motivaţie internă.
La bolnavul de cancer, anxietatea poate fi acută şi este cauzată de simptomele bolii/de tratament sau cronică, adică poate preexista dinaintea diagnosticului de cancer şi este exacerbată de boala actuală.
Anxietatea acută apare în anumite circumstanţe:
● în timp ce se aşteaptă diagnosticul;
● când se aşteaptă procedurile şi testele de confirmare a diagnosticului (puncţie lombară, biopsie, examen histopatologic);
●înainte de tratamente majore(chirurgie, chimioterapie, radioterapie);
● când se aşteaptă rezultatele testelor;
● odată cu schimbarea tratamentului;
● după ce se învaţă că poate exista recidive;
● la aniversarea bolii etc.
Durerea, hipoxia, tulburările endocrine, retragerea unor medicamente sau a medicaţiei pot produce, de asemenea, simptome de anxietate. Starea de anxietate cronică poate cauza probleme în timpul bolii ca atare, incluzând tulburări de anxietate generalizată, simple fobii (claustrofobia din timpul diagnosticului – tomografie computerizată), teamă de înţepături (de ace), panică provocată de evenimente stresante.
Anxietatea diferă de teama propriu-zisă, aceasta din urmă are un obiect precis, care o declanşează şi o întreţine.
Pacienţii cu cancer au temeri comune, denumite în practica medicală „cei 6 D”:
● drum spre moarte;
● dependenţă de familie, soţ/soţie, doctor, personal de îngrijire;
●desfigurare, schimbare în imaginea corporală şi în imaginea de sine; pierderea sau schimbarea în funcţia sexuală;
● deprecierea capacităţii de a avea succes în muncă, şcoală sau activităţi libere;
● distrugerea (întreruperea) relaţiilor personale;
● disconfort sau durere în stadiile terminale ale bolii.
Abilitatea pacientului de a face faţă acestor temeri depinde de echipa medicală, de ajutorul psihologic (emoţional) şi de aspectele sociale, incluzând următoarele:
● boala în sine (localizare, simptome, aspecte clinice, tipul de tratament necesar);
● nivelul anterior psihologic şi social, în special cel dinaintea bolii;
● ameninţarea că boala pune în pericol atingerea ţintelor şi scopurilor specifice vârstelor(adolescenţă, carieră, familie);
● atitudini culturale şi religioase;
● prezenţa unei persoane suportive emoţional în apropierea pacientului;
● potenţialul pe care îl are pacientul în ceea ce priveşte refacerea fizică şi psihică;
● personalitatea pacientului şi modul în care acesta face faţă situaţiilor grele.
Delirul este prezent în cancer ca un rezultat al implicării directe a sistemului nervos central prin extensia tumorii şi, indirect, prin efectele asupra sa a metaboliţilor toxici rezultaţi în urma tratamentului.
Ca şi în alte tulburări, simptomele iniţiale ale delirului sunt de obicei nerecunoscute sau nediagnosticate, punându-se greşit diagnosticul de depresie.
Când avem de-a face cu o schimbare bruscă de comportament la un pacient cu cancer, medicul trebuie să investigheze toate cauzele potenţiale de delir. În mod particular, pot apărea frecvente tulburări metabolice incluzând: hiponatremia, hipercalcemia, malnutriţia şi prăbuşirea funcţiilor ficatului. Tiroida şi statusul suprarenalelor pot fi alterate. Pacienţii cu cancere hematologice şi cu SIDA au un risc crescut de a face infecţii. Alte cancere, cum ar fi cele ale plămânului sau sânului, produc frecvent metastaze cerebrale.
Agenţii chimioterapici care pot cauza delir sunt, din păcate, foarte numeroşi. De asemenea, şi tratamentul imunologic cu citokine poate cauza toxicitate acută, subacută, cronică, ocazională sau ireversibilă a sistemului nervos central.
Simptomele atribuite interferonului, interleukinelor şi factorilor de necroză tumorală sunt: deficit de memorie, deficit în ceea ce priveşte motivaţia, tulburări de gândire şi de coordonare motorie.
Anorexia este una dintre cele mai comune simptome în cancer, implicând şi scăderea în greutate. Poate fi determinată de boală ca atare, de tratament şi de tulburările psihologice.
Pierderea poftei de mâncare apare din cauza tratamentului chirurgical, radioterapiei şi chimioterapiei. Chirurgia capului şi gâtului poate schimba conformaţia facială şi poate limita înghiţirea alimentelor. Gastrectomia, pancreatomia şi rezecţia intestinală pot produce malabsorbţie şi anorexie.
Radioterapia produce efecte secundare ca stomatită, glosită, esofagită şi alterarea gustului, toate acestea conducând la o alimentaţie dificilă.
Mulţi agenţi chimioterapici pot cauza ulceraţii ale tractului gastrointestinal, produc greţuri, vărsături şi anorexie.
Antibioticele, agenţii antifungici şi medicamentele contra durerii pot produce anorexie.
Tratamentul din cancer poate altera gustul mâncării, plăcerea de a mânca şi procesul metabolic normal al digestiei.
Sindroamele psihice şi dinamica comportamentală sunt, de obicei, cauze ale pierderii poftei de mâncare. Câteodată anorexia apare la un pacient cu depresie sau anxietate. În aceste cazuri, este greu să faci diferenţa între cauză şi efect.
Aversiunea faţă de anumite alimente poate juca un rol în anorexia din cancer şi se poate dezvolta ca rezultat al asocierii dintre anumite alimente şi gusturi şi răspunsurile interne neplăcute (greaţă şi vărsături). Acest fenomen este asemănător cu clasicul reflex condiţionat de la animale (Pavlov), prin asocierea unui stimul condiţionat cu unul necondiţionat.
Consultarea unui nutriţionist ar putea fi benefică pentru pacient.
Anorexia poate fi rezultatul grijii în ceea ce priveşte înghiţirea cu greutate, anxietatea anticipatorie sau senzaţia de greaţă dinainte de masă. Teama, anxietatea, îngrijorarea şi anorexia pot fi în strânsă dependenţă.
În aceste situaţii pot fi aplicate tehnici comportamentale sau tehnici de relaxare şi autohipnoză, care pot scădea anxietatea şi fenomenele anticipatorii ce însoţesc alimentaţia. (psih. Gabriela Clement)

(c) Gabriela Clement, 2005

Your response: