> Cristina Boca, http://psisenzual.wordpress.com - PsiSenzual - Punctul S al sexualităţii feminine

Între anii 1954 şi 1966, Masters şi Johnson au studiat – în plan psihologic – reacţiile sexuale a aproape 700 de subiecţi (femei). Cei doi cercetători americani au stabilit patru faze ale reacţiei sexuale: excitaţie, platou, orgasm, rezoluţie (revenire) şi au elaborat aşa-numitul „ciclu al răspunsului sexual al femeii”. Ei au descoperit, de asemenea, că femeia poate avea orgasm, în timpul unui singur raport sexual, de mai multe ori, în vreme ce bărbatul are un singur orgasm.
Masters şi Johnson au prezentat în detaliu toate reacţiile sexuale şi fazele diferite ale acestora, aplecându-şi atenţia asupra reacţiilor vascongestive, controlate de sistemul sistemul nervos autonom, şi asupra reacţiilor spasmodice, din momentul orgasmului, de tipul contracţiilor involuntare ale vaginului sau ale muşchilor pelvieni (pelvini). Ei au observat că aceste reacţii spasmodice durează 0.85 secunde şi au definit „platforma orgasmică” (ca fiind treimea inferioară a vaginului). Masters şi Johnoson nu au observat o reacţie specifică a clitorisului în momentul orgasmului.
Conform lor, funcţia clitorisului este de a trezi şi de a creşte tensiunea sexuală (aşadar, cu rol de receptor şi transformator al tensiunii sexuale). Clitorisul este sensibil la stimularea proprioceptivă, iar un exces de stimulare sau o stimulare prea directă a clitorisului poate fi, în cazul unor femei, neplăcută sau chiar dureroasă.
Promptitudinea răspunsului clitoridian depinde de natura stimulării – directă sau indirectă. Stimularea clitoridiană în timpul coitului se produce în absolut toate poziţiile coitale – indirect, prin tracţiune, sau direct, prin presiune.
Pentru Masters şi Johnoson n-ar exista decât un orgasm (un singur fel/tip de orgasm), care se obţine în urma unei stimulări sexuale eficace, oricare ar fi aceasta, clitoridiană sau vaginală, întrucât vaginul şi clitorisul reacţionează în funcţie de tipuri psihologice constante.
În plan vaginal, Masters şi Johnson au prezentat, în „pregătirea” orgamului, modificări importante ale canalului vaginal (creşterea în volum a musculaturii – precum un cort care se deschide sau precum o paraşută care se depliază, s-a spus –, hipervascularizare, activitate secretorie – lubrifiere datorită plexusului venos ce înconjoară vaginul). Receptorii devin sensibili, datorită musculaturii perineale, la presiune, destindere şi palpare. Dar nu este vorba despre o sensibilitate proprioceptivă, ca la nivelul clitorisului. Masters şi Johnson au descris în amănunt platforma orgasmică, în calitate de sediu al contracţiilor orgasmice – musculatura perneală, muşchii pubococcigieni, cei ai planşeului perineal, partea inferioară a vaginului.
Kaplan a reluat şi continuat cercetările realizate de Masters şi Johnson, ajungând la ideea că orgasmul este un reflex. Conform lui, ar exista un element senzorial, clitorisul, şi un element motor, vaginul (cu precizarea că clitorisul nu intervine în descărcarea orgasmică).
Barbach, pe de o parte, şi Picolo, pe de alta, au reluat aceste teorii „mecaniciste”. Conform lor, ideea ar fi că femeia trebuie „să înveţe să simtă”, învăţând să se masturbeze (prin autoerotism) la nivelul clitorisului. Orgasmul femeii – conform lor – în timpul coitului se produce exclusiv datorită excitaţiei clitoridiene.
Alzate a avut în vedere noţiunea de presiune internă la nivelul canalului vaginal. El a evidenţiat faptul că femeile care erau stimulate prin intermediul unor balonaşe (cu presiune variabilă) plasate intravaginal ajungeau mai repede la orgasm decât cele care erau stimulate prin mişcări de du-te vino. Alzate a arătat că 89% dintre femei ajung la orgasm dacă sunt stimulate prin presiune aplicată intravaginal.
La sfârşitul lui 1979, Grafenberg a descris punctul G, ca fiind situat pe faţa anterioară a vaginului. În 1983 a prezentat structura particulară a acestuia, care îi conferă o mare sensibilitate. Alţi cercetători însă nu vorbesc despre un „punct”, ci despre o zonă care s-ar afla plasată pe faţa anterioară a vaginului.
Cel care a vorbit primul despre ejacularea feminină (sau despre „un fel de” ejaculare) în momentul orgasmului este Tordjman. Unii cercetători consideră că este vorba despre lichidul secretat de glandele lui Skene, alţii spun că ar fi vorba despre emisii de urină. Cercetări ulterioare au demonstrat că substanţa „ejaculată” nu are compoziţia urnei, dar ar putea fi, de fapt, un amestec de urină cu lichide lubrifiante. Desjardin este unul dintre cei care mizează pe această versiune. El însă consideră că nu ar fi vorba despre ejaculare, ci crede că ar fi vorba despre un „orgasm expulsiv”, datorat unei inversiuni a comenzii perineale, asociată cu o slăbiciune perineală, care antrenează (şi) o emisie de urină.
Şi Desjardin vorbeşte despre mai multe tipuri de orgasm. Ca şi Masters şi Johnson, el pleacă de la principiul că la nivelul funcţiei sexuale se află sistemul muscular autonom şi sistemul muscular striat voluntar. Afirmă însă că funcţiile vascongestive (sistemul nervos autonom) pot fi modificate prin „postură” (sistemul muscular voluntar). El introduce mai multe noţiuni care permit nuanţarea noţiunii de orgasm. Printre altele, vorbeşte despre orgasm ca punct de plecare senzorial vaginal, realizând disocierea între orgasmul clitoridian şi cel vaginal. Reia şi cercetările lui Alzate, ţinând cont de senzorialitatea profundă şi de presiunea intravaginală (vaginul devine neted – deşi în mod normal este striat – ca efect al presiunii asupra pereţilor interni: „efectul de cort”). Stabileşte că uterul în sine nu are nicio influenţă asupra excitaţiei, dar mişcările acestuia ar avea una. De altfel, colul uterin are numeroase terminaţii nervoase. De asemenea conturează un vocabular precis, ţinând cont de reacţiile psihologice, de cele subiective şi emoţionale ale femeii. Introduce în premieră dihotomia orgast / orgasm. Descrie trei tipuri de orgasm vaginal: orgasm de tip expulsiv, orgasm de tip contractil, orgasm post-ejaculator (Va urma).

Your response: