“Daca Dumnezeu ar uita pentru o clipa ca nu
sunt decât o papusa de
cârpa si
mi-ar oferi în dar o bucatica de viata,

probabil ca n-as spune tot ce
gândesc, desi în definitiv as putea sa gândesc
tot ce spun. As da
valoare
lucrurilor marunte, dar nu pentru ce
valoreaza ele, ci mai curând
pentru
ceea ce ele semnifica. As dormi mai putin si
as încerca sa visez mai mult;
de-abia acum înteleg ca pentru fiecare minut
în care închidem ochii
pierdem
saizeci de secunde de lumina. As merge în
timp ce altii ar sta pe loc, as
ramâne treaz în timp ce toti ceilalti ar dormi.
As asculta în timp ce
altii
ar vorbi si, Doamne, cum m-as bucura de
savoarea unei înghetate de
ciocolata!

Daca Dumnezeu m-ar omeni cu o farâma de
viata, m-ar împinge de la spate
în
bataia soarelui, acoperindu-mi cu razele lui
nu doar corpul, ci si
sufletul.
Doamne, daca eu as avea o inima, mi-as
scrie ura pe un cub de gheata si
as
astepta ca soarele sa-l topeasca. As picta pe
stele, cu un vis al lui
Van
Gogh, un poem de Benedetti si o serenada
de Serrat pe care as oferi Lunii.
As uda trandafirii cu lacrimile mele ca sa pot
simti durerea spinilor si
sarutul de culoarea carnii al petalelor proaspete.

Doamne, daca as putea primi o farâma de
viata… n-as lasa sa treaca
nici
macar o zi fara sa le spun oamenilor ce
iubesc, ca îi iubesc. As
convinge
fiecare femeie si fiecare barbat ca la ei tin cel
mai mult si as trai
îndragostit de iubire. Barbatilor le-as dovedi
cât de mult gresesc
atunci
când cred ca nu trebuie sa se mai
îndragosteasca atunci când
îmbatrânesc,
fara sa stie ca ei îmbatrânesc tocmai pentru
ca înceteaza a se mai
îndragosti. Unui copil i-as face cadou o
pereche de aripi, dar l-as
lasa sa
învete singur a zbura. Pe cei batrâni i-as
învata ca moartea nu vine o data
cu vârsta, ci o data cu uitarea. În fond, si eu
am învatat de la oameni
atâtea lucruri… Am învatat ca toata lumea
vrea sa traiasca pe vârful unui
munte, fara sa stie ca adevarata fericire este
felul în care urci
pantele
abrupte spre vârf. Am învatat ca ori de câte
ori un nou nascut prinde cu
pumnul lui mic, pentru prima oara, degetul
mare al tatalui sau, îl tine
strâns pentru totdeauna.

Am învatat ca doar un om are dreptul sa se
mire când vede un om cazut, dar
de fapt ar trebui sa întinda mâna sa-l ajute
sa se ridice. Sunt o
multime de
alte lucruri pe care as putea sa le învat de la
voi, desi, realmente, multe
nu îmi mai vor servi la nimic, fiindca atunci
când ma vor pune la
pastrare
în acea cutie eu voi fi murit deja.

GABRIEL GARCIA MARQUEZ”.

Aflu de pe Internet, si nu din paginile vreunui ziar care are pagina “culturala”, ca marele scriitor sud-american – autorul celebrului roman Cien años de Soledad, tradus la noi în urma cu 25 de ani sub titlul Un veac de singuratate – se retrage din viata publica. Motivul: cancer limfatic, leucemie. Prin intermediul Internetului, Gabriel Garcia Marquez a transmis prietenilor din întreaga lume o scrisoare pe care încerc sa o traduc cât se poate de aproape de spiritul ei: (urma “scrisoarea“) (George Cusnarencu)
O scrisoare tulburatoare nu doar pentru ca este a unui om care învata sa moara împreuna cu zilele pline de soare, ci pentru ca este a unui întelept de la care fiecare din noi poate învata ceva despre viata. Asa cum numai de la un scriitor genial poti învata.
Postat: Marţi, februarie 25 @ 12:16:06 EET

Multumiri drei psiholog Adina Ignat, prin bunavointa careia am receptat acest text, pentru revista NordLitera, în umră cu aproximativ 2 ani, cu notaţiile lui George Cuşnarencu. În contextul în care în acest spaţiu acordăm un interes aparte bolnavilor de cancer şi, dincolo de toate, fiindcă suntem de părere că este plină de învăţăminte, o reproducem, iată, şi aici.