Acasă » articole » Dependenţa în cadrul cuplului

Dependenţa în cadrul cuplului


În anumite situaţii, ni se întâmplă să ne gândim la sau să discutăm despre noţiunea de “dependenţă”, referindu-ne, în fond, într-un fel sau altul, la lipsa autonomiei. Cum poate fi descrisă o persoană lipsită de autonomie? Este o persoană care nu izbuteşte, cel puţin în anumite situaţii, să se bizuie pe sine şi tinde să se sprijine pe umărul altcuiva. Bazându-se sistematic pe ajutorul altcuiva, ajunge să fie dependentă. Dependenţa se manifestă şi în cadrul cuplului, iar în acest caz este chiar de dorit să existe un anumit grad de dependenţă, pentru că prin aceasta legăturile dintre cei doi devin mai solide, mai stabile şi apar, iată, motive suplimentare ca unul să se simtă legat de celălalt. Acest tip de dependenţă este în relaţie cu o stare de armonie a cuplului, despre care nu se poate vorbi însă atunci când se instaurează un tip de dependenţă “patologică”: unul dintre membrii cuplului devine absolut dependent de celălalt, sufocându-l în cele din urmă cu nevoile sale de atenţie, de sprijin, de îndrumare. El creează celuilalt “obligaţii” şi devine, mai devreme sau mai târziu, o adevărată povară.
De regulă, în momentele de conturare a cuplului, dependenţa este un instrument al partenerului mai puternic (dominant chiar), folosit ca o dovadă de iubire. Acesta poate solicita, iniţial, opinia celuilalt, ca dovadă a interesului pentru acesta/aceasta şi a încrederii. Pe de o parte, în timp, primul poate ajunge în situaţia de a nu mai iniţia nicio acţiune fără consultarea celuilalt sau, dimpotrivă, apetenţa pentru acţiune a “consultantului” perpetuu poate fi diminuată. Întâlnim deseori cupluri în care soţul sau soţia nu poate face un pas fără aprobarea (chiar şi de principiu) a celuilalt; uneori chiar, acest pas nu poate fi realizat dacă nu există apropierea fizică a celuilalt. Pe de o parte, la început, acest tip de relaţie poate fi privit favorabil (atât din interiorul cuplului, cât şi din afara acestuia), dar, pe parcurs, poate genera reacţii de respingere.
Formele dependenţei sunt diverse. Vorbim despre dependenţă psihointelectuală, atunci când partenerul dependent ajunge să vadă lumea prin ochii celuilalt, ajungând să adopte aceleaşi opinii şi atitudini, fie că ele se referă la moravuri sau chiar la politică. Dependenţa fizică şi emotivă determină un partener ca nici măcar să nu-şi poată imagina că ar putea avea relaţii sentimentale sau sexuale cu alte persoane. În cazul dependenţei sociale, partenerul dependent trăieşte în umbra celuilalt fără să reuşească să-şi contureze un spaţiu autonom sau o cale proprie de afirmare socială şi profesională. De aici, şi dependenţa economică. Se întâmplă chiar ca partenerul dependent să ajungă în situaţia de a nu urmări să-şi continue studiile sau să-şi găsească o slujbă mai bine plătită sau de reputaţie în ochii lumii, de teamă de a nu ştirbi cu ceva imaginea de autoritate socială şi în cuplu a celuilalt. În ce-l priveşte în mod particular pe bărbat, se întâlneşte uneori şi “dependenţa oedipiană” a acestuia faţă de mamă (mai rar însă, la fată/femeie, cea faţă de tată). Dependenţa de “soţia-mamă” apare frecvent la bărbaţii singuri, care au trăit timp îndelungat în apropierea şi sub autoritatea mamei (eventual văduvă sau divorţată) şi de care s-au detaşat cu dificultate. Pentru aceştia, mama ajunge să fie un prototip de femeie ideală. Ei îşi caută o parteneră de viaţă care să întrunească în mare măsură calităţile reale sau atribuite mamei şi, dacă o întâlnesc (uneori preferă ca această parteneră să fie chiar mai vârstnică), aceasta ar trebui să preia toate rolurile mamei, la care se adaugă rolul de amantă. Se consideră de regulă că relaţia fiică – tată poate fi mai echilibrată, mai puţin generatoare de dependenţe, astfel încât fiica va da dovadă de mai mult echilibru în maturizarea sa şi în alegerea tipului de partener. Se întâmplă, totuşi, ca unele fete, care au idealizat îndelung şi profund figura paternă, să trăiască “incestul imaginar”. Ele caută să suprapună prototipul idealizat al tatălui asupra soţului, situaţie care generează mari deziluzii şi traume. La cuplurile unde soţul este mult mai vârstnic decât soţia se poate întâmpla ca imaginea idealizată a tatălui să fuzioneze cu cea a soţului, care devine, astfel, un tătic cu care relaţiile sexuale sunt permise. Se numeşte “dependenţă de întoarcere” acel tip de dependenţă întâlnit uneori la femei realizate profesional, evoluate cultural, dar care, la un moment dat, sunt gata să abandoneze totul pentru a căuta dependenţa de un bărbat, adesea inferior. | Gabriela Clement

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: