Acasă » articole

Arhive categorie: articole

Depresia la femei

depresiaCercetările ce au ca subiect despresia arată, printre altele, că ea este mai frecventă la femei decât la bărbaţi (s-ar părea că de două ori mai frecventă), fără să existe indicii certe despre cauze, dacă este vorba de aspecte favorizante de ordin medical sau (şi) social. De asemenea, s-ar părea că, pe parcursul vieţii, aproximativ 20% dintre femei se confruntă, măcar o dată, cu depresia.

Principalele simptome care evidenţiază o depresie sunt: sentimentul de tristeţe, pierderea interesului (sau a plăcerii) pentru activităţi care, anterior, se realizau curent, fără dificultăţi (inclusiv interesul faţă de activitatea sexuală); sentimente de inutilitate sau de vinovăţie (faţă de ceva, cineva sau faţă de sine); gânduri despre moarte, cu privire la sinucidere (inclusiv gândul spre o eventuală sinucidere!); oboseală cronică; lipsă de concentrare (şi neputinţa de a se concentra, chiar cu eforturi în acest sens); episoade de disconfort general sau chiar de durere.

Depresia se instalează când, la nivel cerebral, modificarea concentraţiei unor substanţe chimice afectează funcţionarea celulelor nervoase şi, ca urmare, activitatea lor încetineşte. De fapt, aceasta poate fi consecinţa unor evenimente de natură să afecteze serios persoana, cum sunt decesul unei persoane apropiate, divorţul, schimbarea locului de muncă sau schimbarea domiciliului. În mod particular, femeile pot fi astfel afectate de sindromul premenstrual sau după o naştere.

Este foarte important ca, recunoscând astfel de semne, persoana să solicite ajutor specializat (sau persoanele din jur să o determine, cu tact şi delicateţe, să procedeze astfel).

Sprijinită să se reabiliteze, femeia va recunoaşte curând semne de bine, cum ar fi un somn de calitate, creşterea apetitului, revenirea energiei şi entuziasmului, a implicării, a preciziei în luarea unor decizii. De regulă, primele semne de ameliorare se observă după 2-3 săptămâni (dar există multe variabile, în relaţie cu persoana, cauzele, contextul etc.). În cazul unei prime depresii (şi ne referim la depresii reale, nu la indispoziţii trecătoare ce adesea sunt etichetate sub acest nume!), tratamentul poate dura până la 4-6 luni. În cazuri de recidivă, situaţia este mai complicată, dar nicidecum fără ieşire. | G.C., L.D.C.

 

 

 

Anunțuri

Depresiile postnatale

Este de înţeles că, pentru orice femeie, aducerea unui copil pe lume constituie un eveniment cu totul special. Se vorbeşte frecvent mai ales despre bucuria pe care o femeie o trăieşte în această situaţie.

Totodată, experienţa arată că anticiparea intrării într-un nou rol individual, familial şi social poate fi destul de dificilă pentru numeroase femei. Aşadar, bucuriei fireşti generate de această reuşită – de natură să pună femeia, mai ales când se află la prima naştere, în prim-planul vieţii de familie, alături de „puiul” său – i se pot asocia o mulţime de alte emoţii şi sentimente. Uneori, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, umbrind această bucurie sau chiar anulând-o! Poate fi vorba, astfel, despre stări de tristeţe aproape de neînţeles, despre melancolie, chiar despre nefericire. Copilul vine pe lume cu semnificaţia de a constitui un mare câştig, dar, totodată, el poate conferi mamei şi alte înţelesuri despre etapa în care se află. Fie în relaţie cu trecerea într-o altă vârstă socială, fie în legătură cu pierderea unor libertăţi, fie în relaţie cu responsabilităţile cu care este în mod obligatoriu însărcinată.

În ultimele decenii s-au realizat numeroase studii despre această situaţie. De la caz la caz, ele indică, în fond, că marea majoritate a femeilor se confruntă, după naştere, cu astfel de trăiri. Uneori ele sunt cuprinse în sfera trăsăturilor clinice ale depresiilor postnatale. Alteori, când este vorba despre forme uşoare – fără să însemne însă că trăirile la care ne referim ar fi superficiale! –, se consideră că aparţin unui cadru general de normalitate.

Se vorbeşte curent despre „depresie postpartum” sau „depresie postnatală” deşi, în realitate, specialistul are de-a face cu o varietate de depresii. Diferenţele sunt date atât de perioadele în care survin, durata lor, cât, mai ales, de conţinutul lor. De regulă, în literatura de specialitate, se au în vedere aşa-numitul episod depresiv ce poate apărea imediat după naştere (numit şi „baby blue”), apoi depresia postpartum, iar în cele din urmă psihoza postpartum. Aceasta este, de altfel, o tulburare psihică destul de rară.

Atenţie, persoane toxice!

Nu se poate să nu fi simţit în apropiere, în anumite împrejurări, persoane pe care le percepi ca fiind neplăcute, care te supără sau te întristează, care te derutează, te împiedică, care lovesc în optimismul tău, în încredere, care împrăştie în jur sămânţă de ceartă… Îţi spui, poate, despre unele dintre ele, că ar avea „energie negativă” şi că, odată intrat în sfera influenţei lor „malefice”, prinzi a te veşteji ca o plantă fără aer, fără apă şi lumină. Este vorba despre aşa-numitele „persoane toxice”, persoane care au influenţă negativă asupra ta, dar şi asupra altora, situaţie care-ţi confirmă, la un moment dat, că nu neapărat tu eşti cel prea sensibil. Astfel de persoane sunt destul de dificil de a fi încadrate într-un tipar unic şi clar conturat. Unele se plâng de orice, permanent. Altele sunt anxioase şi manifestă o anxietate molipsitoare, pe care o poartă în societate precum un halou. Unele sunt mereu nemulţumite, nimeni nu le poate face pe plac! Oricând pot izbucni, zici că ar căuta-o cu lumânarea. Altele manifestă un pesimism activ, pe care se străduiesc să-l împrumute şi celor din jur. Şi aşa mai departe… Aşa-i că le recunoaşteţi?!

Dar ce-i de făcut? Să ne lăsăm la voia lor, să fim – căci acesta este riscul! – mereu manipulaţi de astfel de persoane?! Categoric, nu; este numai spre binele nostru să ne conservăm în faţa lor, să ne impunem. Un prim pas este de a ne menţine siguranţa de sine în preajma lor şi de a fi categorici cu ele. Ne asumăm propriile decizii şi acţiuni, fără a le solicita susţinerea deciziilor şi acţiunilor noastre, fără a le solicita validarea lor. Nu le cooptăm în echipa noastră şi poate doar dacă avem o personalitate puternică, o stimă de sine solidă ne putem încumeta, pe termen mediu şi lung, să încercăm, în măsura posibilului, să le „reeducăm”. În orice caz, nu le oferim vreo ocazie să ne demoralizeze sau să ne rănească. Dacă nu putem altfel în circumstanţele în care ne aflăm, utilizăm strategia ţestoasei. Fiecare dintre noi trebuie să aibă o carapace care să ne protejeze. Ne apărăm şi ţinem distanţa, situaţie în care găsim resurse pentru a ne explica nouă înşine strategia, dar nu a ne scuza faţă de noi şi, mai ales, faţă de ele. Atitudine ce trebuie păstrată şi după ce considerăm că pericolul va fi trecut. Adică nu ne ferim de ele câtă vreme avem de realizat bunăoară, la serviciu, o sarcină solicitantă şi cu termen precis, pentru ca apoi, după ce am finalizat-o, să ne regăsim în compania persoanei toxice la o cafea! Un simplu salut venit dintr-o politeţe conformă şi calculată este suficient şi chiar dacă se întâmplă ca, la o petrecere, o astfel de persoană este singura pe care o cunoaştem. Într-o astfel de situaţie, este de preferat să ne folosim abilităţile pentru a face noi cunoştinţe şi, din preajma lor, să o ţinem la distanţă. Dar nu sub supraveghere, fiindcă astfel ar însemna ca, în loc să ne preocupăm de propria persoană, să ne preocupăm de persoana toxică!

În familie, la şcoală, la serviciu, în mediile pe care le frecventăm este bine să întreţinem şi să cultivăm principalele relaţii cu persoane pe care le percepem a fi pozitive, cu atitudini pozitive. Persoane care difuzează în preajmă optimism, motivare, bună dispoziţie…, care constituie zid contra pesimismului, îndoielii, frustrării.

Dacă, totuşi, situaţia impune să comunicăm cu o persoană toxică, păstrăm o distanţă protectivă faţă de aceasta, interacţionăm cu ea în mod limitat, doar în sfera chestiunii ce trebuie rezolvate, discutăm doar aspectele esenţiale şi ne străduim să le clarificăm atunci, cu acea ocazie, fără amânări, fără a-i acorda şansa unei reluări a dialogului. Ne folosim resursele pentru a domina elegant şi distant dialogul, fără să-i acordăm posibilitatea să preia iniţiativa, eventual să ducă discuţia în alte direcţii. Sau să dea curs unei stări de nervozitate, să ridice tonul, să trântească sau chiar să ne lovească.

Nu, nu le vom putea izola cu totul şi nici nu e cazul ca, încă de pe acum, să fim noi cei care ne ascundem într-o colivie de fildeş (sau, dacă vreţi, în… gaură de şarpe) pentru a ne asigura că nu vom avea niciodată de-a face cu ele. Le evităm în limitele posibilului, nu ne permitem apropieri, familiarităţi sau glume cu ele. Le răspundem politicos, dar ferm. Şi nicidecum nu vom discuta cu ele despre propriile slăbiciuni, chiar dacă avem impresia că ele deja ni le intuiesc. Nu le facem confidenţe nici atunci când poate ne gândim că am scăpat de pericol. Orice informaţie în plus ar putea fi utilizată împotriva noastră. Iar dacă s-ar întâmpla ca o astfel de persoană să facă un pas de apropiere într-o chestiune care o interesează în mod particular (vă cere opinia, vă cere ajutorul etc.), deturnaţi sensul discuţiei, o refuzaţi în mod politicos sau o îndrumaţi să se adreseze unui grup de persoane sau unui superior. | Gabriela Clement

Stresul şi personalitatea

Arătam în articolele anterioare că, pe de-o parte, sursele de stres sunt foarte diverse şi că, pe de altă parte, modalităţile în care ne adaptăm faţă de ele sunt diferite, atât din perspectiva individului, cât mai ales din perspectiva indivizilor. Altfel spus, „nu suntem egali în faţa stresului”. De ce? Fiindcă propria personalitate este de natură să ne influenţeze major reacţiile faţă de o anumită situaţie căreia trebuie să-i oferim răspuns. Valorile, atitudinile noastre, comportamentul ne fac unici în reacţii şi, ca urmare, mai mult sau mai puţin vulnerabili, mai mult sau mai puţin capabili de a avea răspunsuri eficiente.

Într-un articol anterior cu privire la stres, conturam un context situaţional plauzibil ce viza abordarea, de către trei persoane diferite, a unui traseu montan care se abătea pe marginea unei prăpăstii: subiectul A îl aborda curajos, încântat că are prilejul unei noi încercări care să-i pună în valoare determinarea şi experienţa de a trece prin situaţii de risc; subiectul B îl aborda după multe precauţii, luându-şi toate măsurile că nu i se va întâmpla ceva rău; subiectul C se considera, în schimb, pe deplin asigurat în faţa primejdiei pe care o întrevedea alegând să nu parcurgă traseul potenţial riscant şi, astfel, asigurându-şi salvarea. Iată o dovadă lapidară că sistemul nostru de valori decide asupra reacţiilor pe care le avem în condiţii de stres. Sistemul de valori conferă, de la început, o mulţime de instrumente menite să evalueze factorii de stres şi stresul însuşi, în funcţie de percepţia pe care o avem despre propria valoare (ca exemplu, doar subiectul A este „un erou”), de percepţia pe care o avem despre viaţă şi lume (ca exemplu, subiectul C îşi refuză din start, fără vreun regret, ipoteza că alţii nu vor putea vorbi, eventual, despre curajul său; şi ignoră/ sau îşi asumă consecinţele variantei ca alţii să-l considere „un laş”), în funcţie de percepţia avută despre sine în cadrul unui eveniment (actant, în miezul evenimentului; personaj oarecare în cuprinderea evenimentului; spectator al evenimentului sau chiar persoană care refuză până şi „spectacolul”). Astfel, de la caz la caz, unii pot părea (o dată din perspectivă proprie; a doua oară din perspectiva celorlalţi!) foarte îndrăzneţi (până acolo încât, asigurându-şi un anume nivel de confort psihic, trec pe un plan secund asigurarea integrităţii fizice; dar, în alte cazuri, poate fi vorba şi despre aspecte morale, de imagine publică etc.), inflexibili (folosindu-se, bunăoară, de un sistem strict, invariabil în abordarea a numeroase situaţii, chiar foarte diverse), indecişi, pragmatici. Fiindcă am utilizat aici o astfel de enumerare, a nu se crede însă că subiectul C ar fi fiind mai pragmatic decât subiectul A! Mai curând, putem evalua pe fiecare dintre cei subiecţi din perspectiva acestei valori, a pragmatismului, cu deosebirea că pentru fiecare dintre A, B şi C pragmatismul s-ar putea defini în mod diferit. Pentru A, ar putea fi resortul care-l readuce în faţa lumii ca ins popular, ce oferă spontan exemple notabile, dar pe care majoritatea nu le poate adopta cu aceeaşi spontaneitate; pentru B, înseamnă calculul profund ce precede abordarea unui context primejdios; pentru C, este decizia elaborată de a ajunge la o ţintă pe un drum mereu sinuos ori de a refuza o ţintă impusă din exterior pentru a susţine parcursul către o ţintă impusă din interior (aşadar, popularitate obţinută cu riscuri vs. integritate fizică şi chiar confort psihic păstrate fără niciun risc).

Este de asemenea de înţeles că, adesea, originile stresului se găsesc în percepţia stresului în sine, anterioară acesteia fiind însăşi percepţia de sine. Ne raportăm la ceea ce îndeobşte numim „experienţă” (şi care implică timp/ vârstă, ocazii/ abordări/ succese şi eşecuri) pentru a decide la un moment dat dacă avem sau nu încredere în noi înşine (sau şi: o anumită stimă de sine, o anumită capacitate de a ne adapta comportamentul la situaţie – cu tendinţe de a simplifica sau a complica generarea de soluţii). Revenim pentru a preciza (şi pentru… a-l salva încă o dată, în ochii publici, pe subiectul C) că şi stima de sine este de regulă suficient de elastică pentru a se adapta situaţiei. Nu-l putem acuza pe C de lipsă a stimei de sine, ci-l putem explica având o stimă de sine care, în contextul dat, funcţionează preponderent pentru sine şi nu pro persoană, în oglinda colectivă. Pe de altă parte, ceea ce se numeşte a fi lipsă a stimei de sine pare a fi la originea unor inhibiţii individuale de expresie şi de acţiune. Dar, totodată, în anumite circumstanţe, persoana se protejează astfel în faţa unor emoţii negative (precum furie, teamă, angoasă), aşadar ea nerăspunzând „liber” (emoţional).

De notat şi că, în cazul unor persoane nerăbdătoare, ambiţioase, agresive, deosebit de dedicate muncii (aşa-numitul workaholic), acestea sunt afectate de regulă de emoţii şi scenarii anticipative de stres sau de angoasă. La astfel de persoane, stresul perceput este mult mai intens, întrucât şi riscurile imaginate par a fi mai numeroase şi mai mari. În schimb, în cazul persoanelor calme, moderate, care nu manifestă ambiţii exagerate, stresul este perceput la un nivel mult mai redus.

Dar să nu uităm că în viaţa reală nu există persoane caracterizate de un singur tip de personalitate (aşa cum, spre exemplificare, se întâmplă să descoperim la manual!), ci oameni a căror personalitate este compusă, în dozaje diverse, din numeroase trăsături specifice de personalitate. Şi rămâne ca noi, în funcţie de experienţa pe care am tot invocat-o şi care se poate consolida de la o etapă la alta a existenţei, să căutăm acel echilibru cât mai aproape de perfecţiune între exigenţe concrete şi ambiţii, între seriozitatea implicată şi perspectiva senină (chiar naivă uneori!) asupra evenimentelor, astfel încât stresul să ne fie cât mai mic şi cât mai abordabil… | Gabriela Clement

Stresul. Cum răspundem provocării?

…Înainte de a aborda un examen (şi nu este vorba aici doar despre un examen şcolar sau profesional), ne pregătim, ne motivăm pentru el. Cu alte cuvinte, ne solicităm organismul să ofere un răspuns specific unor întrebări. Iar acest răspuns va avea o componentă fizică şi psihică, pe de o parte, iar pe de alta, una mentală şi psihică. Ceea ce numim îndeobşte a fi „stres” este, de fapt, „răspunsul la stres”. Acesta este constituit, mai întâi, printr-un lanţ complex de modificări biochimice şi fiziologice care implică (putem spune chiar „afectează”!) o mare parte a corpului, a organelor sale şi care este menit să pună întreg organismul în alertă. Este de înţeles că butonul declanşator este la nivel mental, de aici pornind solicitarea ca organismul să accepte provocarea, să o poată susţine, s-o depăşească spre un rezultat favorabil sau, dimpotrivă, să se apere cumva în faţa acesteia.

Stresul este resimţit ca atare, mai întâi, la nivel cerebral. Este perceput sub forma unei ameninţări, ce provoacă stimularea unui grup celular de la baza creierului, într-o secţiune a hipotalamusului. Ca urmare, se dictează eliberarea de produse chimice şi de neurotransmiţători, dintre care cel mai cunoscut este adrenalina, care determină creşterea tensiunii arteriale, a pulsului, a frecvenţei respiratorii, creşte fluxul de oxigen spre muşchi, pentru a furniza organismului mijloace adecvate de conservare, de supravieţuire. Pentru organism este vorba, într-adevăr, despre o situaţie-limită. Creşterea frecvenţei respiratorii şi a frecvenţei cardiace determină şi o mai bună oxigenare la nivel cerebral, menită să confere o mai bună claritate minţii şi să asigure, în context de suprasolicitare, o mai bună funcţionare a sistemului nervos. Concomitent, sistemul digestiv se crispează (pe termen lung, el putând deveni victima unor ulceraţii), muşchii se contractă, pentru a fi gata de acţiune, apare transpiraţia care, de la persoană la persoană, poate fi chiar foarte abundentă (devenind, pentru alţii, alături de roşeaţa obrajilor, urechilor, un semn prin care stresul poate fi recunoscut). Potrivit Elizabeth des Chenes („Anxiety disorders”, 2010, Greenhaven Press), ritmul cardiac al unui bărbat considerat a se bucura de o bună stare de sănătate, aflat în stare de repaus, poate varia între 60-75 bătăi/ minut. În condiţii de stres, sistemul său nervos va reacţiona prin creşterea ritmului cardiac la 190-200 bătăi/ minut, pentru a-i asigura oxigenarea organismului şi energia necesară. Este vorba despre reacţia sistemului nervos simpatic, ce are ca efect eliberarea adrenalinei. La finalul stresului (…al provocării care a generat stresul), o altă componentă a sistemului nervos preia controlul în organism. Intră în funcţiune sistemul nervos parasimpatic, care va diminua, în mod treptat, fluxul de adrenalină şi efectele acesteia. Ca urmare, organismul se va relaxa, ritmul cardiac va încetini până la nivelul specific stării de repaus, de asemenea frecvenţa respiratorie; şi muşchii îşi vor reveni.

Sistemul nervos autonom (simpatic) reacţionează în faţa provocărilor într-o formă negradată. Răspunsul va fi dat de un lanţ de reacţii, răspuns care va fi util persoanei în cauză cu condiţia ca ea să dea dovadă de o bună autocunoaştere, astfel încât să-l folosească în mod avantajos pentru a se salva din faţa unui pericol iminent sau pentru a depăşi, protejându-se, o încercare. Fiindcă, atunci când reacţia provocată de stres devine cronică, organismul se cantonează într-o alertă inutilă, cu efecte nocive asupra sănătăţii: tensiune arterială crescută, frecvenţă cardiacă mare, musculatură tensionată.

Ar mai fi de reţinut că, uneori, sistemul nostru nervos conduce organismul în mod inconştient spre o stare de alertă. Se întâmplă astfel în cazul acelui stres generat de emoţii incontrolabile, cum ar fi nerăbdarea, anxietatea, angoasa. În aceste situaţii, hipotalamusul continuă să pregătească organismul pentru o acţiune pe care o anticipează, antrenând descărcarea şi acumularea de substanţe chimice caracteristice răspunsului la stres, însoţită, de asemenea, de creşterea tensiunii arteriale şi a celei musculare.

Aşadar, răspunsul cauzat de stres ar trebui să se estompeze şi să dispară odată cu depăşirea sau dispariţia provocării. Este esenţial ca energia declanşată de organism să fie utilizată doar potrivit scopului său, acela de a-l debarasa de tensiunea nedorită. Dacă revenirea nu se realizează în mod natural, se poate ajunge la acest rezultat optim prin recursul la activităţi fizice sau prin utilizarea aşa-numitelor tehnici de relaxare, ce permit corpului să se odihnească, să-şi regleze ritmul cardiac şi tensiunea musculară. Atunci când organismul nu se poate debarasa singur de urmele de stres, sporturile, dansul, ascultarea muzicii, practicarea altor activităţi considerate relaxante sunt necesare.

…Iar dacă acest articol vi s-a părut, poate, prea „tehnic”, vă promitem o urmare având ca subiect stresul şi tipurile de personalitate. | Gabriela Clement