Adesea, când este vorba despre tulburări alimentare cunoscute (şi recunoscute ca atare în masa societăţii), se vorbeşte despre anorexie (eventual, în opoziţie cu bulimia). În general, lumea ştie că ea are la bază „teama de îngrăşare” şi consecinţa sa este reducerea (anormală) a masei corpului (sau, cum este numită îndeobşte, „greutatea”). Numele acestei tulburări provine din greaca veche şi s-ar înţelege ca „fără poftă” (aici, de mâncare).

După cum anticipam în articolele anterioare, diagnosticarea (de către psihologi clinicieni, psihiatri, specialişti în nutriţie) „anorexiei nervoase” se sprijină pe evaluarea unei combinaţii de comportamente, credinţe, percepţii, experienţe relatate de subiect, dar şi pe caracteristici fizice ale acestuia sau, când e cazul, pe teste biologice. Se au în vedere intenţia/ acţiunile cuiva de a interveni asupra masei proprii, astfel încât aceasta să fie la (sau chiar sub) limita considerată normală pentru vârstă, înălţime, sex; de asemenea, frica manifestată de cineva de a nu lua în greutate (sau de a deveni supraponderal sau obez). Se evaluează cum anume acea persoană îşi percepe masa corporală şi forma corpului, ce influenţe (crede că) ar putea avea acestea în viaţa sa de zi cu zi şi de perspectivă
De regulă, specialistul are în vedere două tipologii anorexice. Una se referă la persoane care nu manifestă un comportament regulat de „accese de mâncare rapidă”/ de eliminare a mâncării (prin vărsături autoprovocate, exerciţii fizice, utilizarea diureticelor, laxativelor etc.); alta se referă la persoanele care prezintă regulat un astfel de comportament. De asemenea, se au în vedere situaţiile în care subponderalitatea se menţine prin evitarea unor alimente, trăsăturile fizice ale persoanei, aspecte specifice de metabolism sau de activitate hormonală.
Statistic, se reţine că anorexia le afectează mai ales pe adolescente, însă aproximativ 10% din cazuri apar şi la adolescenţi. Persoana afectată de anorexie nu este neapărat lipsită de apetit, ci mănâncă intenţionat foarte puţin ori, în anumite perioade, deloc. Evident, o consecinţă a acestui comportament alimentar este chiar pierderea apetitului. Pe de altă parte, mai ales femeile anorexice (cf. Katherine Halmi) pot manifesta un interes aparte pentru reţete culinare şi gătit, interesul acesta putând fi proiectat atât asupra propriei persoane (în scopul de a identifica şi de a pune în practică reţete/ preparate care să le ajute să-şi reducă sau să-şi menţină greutatea), dar şi a persoanelor din jur (uneori încercând să intervină asupra obiceiurilor alimentare ale acestora, alteori manifestând chiar o anume „admiraţie” faţă de ele sau faţă de alimente). De-a lungul timpului, diverse percepţii de natură psihanalitică au pus în discuţie şi alte eventuale particularităţi ale persoanelor (femeilor, mai ales) care suferă de anorexie. Există o serie întreagă de teorii (care pe unii subiecţi pot fi, realmente, probate) ce pun în discuţie gura (ca una dintre intrările în organism), pedepse aplicate gurii, asocieri între „grăsime” (sau conţinutul imaginat al stomacului) şi sarcină (de aici fuga de sarcină, inclusiv prin subnutrire, dar şi dorinţa unei sarcini, prin crearea… de spaţiu în interiorul corpului pentru apariţia şi dezvoltarea acesteia).
După cum am arătat în deschiderea acestui serial, cazurile numeroase de anorexie (de altfel, întreaga varietate a tulburărilor alimentare) au început să apară/ să fie recunoscute din secolul trecut, mai ales din a doua sa jumătate. În acest context, s-a revelat că, în cele mai multe dintre situaţii, factorii culturali (pe care deja i-am avut în vedere, anterior) pot fi decisivi.  | Gabriela Clement