Aspecte ale îngrijirii bolnavului de cancer

Climatul terapeutic. Relaţia medic-pacient. Metode terapeutice

Calitatea vieţii este greu de definit şi este percepută diferit de fiecare persoană în parte. În general, ea se conturează în funcţie de relaţiile cu familia, prietenii, activităţi profesionale şi extraprofesionale care oferă sau nu satisfacţii, în funcţie de starea de sănătate, realizarea unei siguranţe financiare etc. Concepţia medicală despre om priveşte starea de sănătate ca o valoare, iar boala, ca pe o ameninţare sau chiar ca o pierdere a acestei valori.

În medicină, valoarea omului este dată de viaţă: „vitalitatea este un bun chiar înainte ca actul valorificator al medicului sau al bolnavului să o cuprindă ca atare. Dorinţa medicului şi a bolnavului descoperă valoarea, nu o creează”. Viaţa este cea care îi permite persoanei să se afirme şi să se realizeze în lume. Din acest motiv, ea trebuie apărată de pericole, stimulată ca să se dezvolte, ajutată să se menţină, protejată ori de câte ori este ameninţată. Astfel, grija faţă de om are, de fapt, ca semnificaţie, îngrijirea vieţii acestuia. În medicină, „a îngriji” înseamnă „a fi împreună” cu cel care are nevoie de „îngrijiri” sau înseamnă „a trata” pe cineva aflat în suferinţă: „a îngriji presupune a-ţi fixa atenţia asupra unui lucru pe care îl iei în îngrijire în vederea atingerii unui scop” . Medicina curativă sau terapeutică are ca obiectiv starea de boală a omului. Măsurile terapeutice vizează suprimarea cauzelor îmbolnăvirii, anularea acţiunii factorilor nocivi, morbiogenetici, şi restabilirea stării de echilibru fiziologic şi psihologic tulburate de procesul patologic.
Cel mai mic microgrup sanitar este format din două persoane: medicul şi bolnavul. „Toţi psihologii sociali sunt de acord că limita numeric inferioară a grupului mic o constituie existenţa a minimum doi indivizi aflaţi în interacţiune” , este de părere Pantelimon Golu. În spaţiul clinic are loc prima interacţiune între bolnav şi medicul său. Bolnavul se prezintă la medic în momentul în care simte că ceva nu este în regulă cu organismul său (are dureri, se simte foarte obosit, surmenat, şi-a pierdut apetitul alimentar etc.). În cadrul acestui prim contact, medicul „vede” şi „ascultă” suferinţa bolnavului, pe care o converteşte în cunoaştere medicală: „a vedea implică o spaţializare, reprezentând cazul bolnavului în interiorul căruia se situează boala. A asculta, implică o verbalizare, constând în limbajul prin care bolnavul îşi exprimă propria sa suferinţă” . Privirea, ca act de observaţie medicală, deschide calea spre înţelegerea bolii, făcând prin aceasta ca boala să devină abordabilă ca percepţie, obiectivând subiectivitatea suferinţei şi făcând-o în final inteligibilă. Cu alte cuvinte, sunt depistate acele semne sau simptome care fac posibilă stabilirea unui diagnostic: „simptomul este forma prin care se prezintă boala; el desemnează o anumită stare patologică, o esenţă morbidă din punct de vedere medical” . Orice semn clinic poate anunţa următoarele aspecte: diagnosticul sau ceea ce se întâmplă în prezent sub privirea medicului observator; anamnesticul sau tot ceea ce s-a întâmplat în trecut cu bolnavul avut în vedere; prognosticul sau tot ceea ce trebuie să se întâmple sau la ce ne putem aştepta în viitor ca rezultat al evoluţiei bolii.
Relaţia medic – pacient implică instaurarea unei atmosfere de calm şi încredere. Sinceritatea la patul bolnavului trebuie să fie prima preocupare a medicului: bolnavul nu trebuie niciodată minţit. Bolnavul de cancer are nevoie de o explicaţie clară privind boala lui. Informaţiile trebuie să fie oferite individual, cu mare grijă şi tact, avându-se în vedere a se transmite exact ceea ce bolnavul doreşte cu adevărat să ştie: „să se explice totul în cuvinte alese cu grijă şi bineînţeles adaptate la situaţia respectivă, nu dintr-o dată, ci în cursul a mai multe convorbiri” . Explicaţia este necesară deoarece, în lipsa ei, bolnavul de cancer este predispus la suspiciuni, îşi creează tot felul de scenarii, de multe ori false, imaginându-şi tot ceea ce poate fi mai rău în legătură cu boala sa. De asemenea, a-i ascunde perspectiva realităţii, conduce la fenomene de regresie a bolnavului, cu pierderea sau diminuarea capacităţilor de adaptare la evoluţia bolii. Ascunderea diagnosticului este echivalentă cu lipsa de sens a tratamentului. Colaborarea cu bolnavul este indispensabilă pentru tratamentul bolii, ce implică intervenţii chirurgicale, iradieri şi citostatice. Prin urmare, bolnavul trebuie să fie informat despre boala de care suferă, pentru a-şi crea un sistem de sprijin adaptat la nevoile pe care implică situaţia sa. El trebuie să-şi găsească suficiente resurse interioare (motivaţii personale) pentru a lupta cu boala, astfel încât să se simtă într-o oarecare măsură stăpân pe situaţie.
Pentru orice persoană, diagnosticul de cancer este traumatizant. Din acest motiv, în unele ţări (Franţa, Italia, România) se mai păstrează încă obiceiul ca medicii să comunice diagnosticul de cancer familiei pacientului, dar nu pacientului: „medicii consideră că adevărul nu e îngăduit tuturor, decât, în mod excepţional, pacienţilor maturi şi inteligenţi” . În Statele Unite ale Americii există în momentul de faţă mult mai multă sinceritate faţă de pacienţi: „cel mai important spital oncologic din ţară expediază informaţiile obişnuite şi notele de plată pacienţilor externi în plicuri, fără specificarea expeditorului, plecând de la ideea că boala poate fi un secret pentru familiile lor”. O lege federală, intitulată „Freedom of Information Act”, din 1966, menţionează „tratamentul cancerului” într-o clauză cu privire la exceptarea de la divulgare a problemelor pacientului, care, aduse la cunoştinţă familiei, „ar constitui o violare nejustificată a secretului personal” .
Aducându-i-se la cunoştinţă diagnosticul, pacientului nu trebuie să i se ia orice speranţă, ci, pe cât posibil, să i se ofere o direcţie de tratament. În felul acesta, bolnavii nu se vor simţi abandonaţi. Mulţi dintre ei nu pot înţelege mare lucru din simpla formulare a unui diagnostic medical. De aceea, diagnosticul trebuie prezentat într-o formă uşor de înţeles, astfel încât comunicarea să fie posibilă şi mai ales utilă. Bolnavul trebuie informat cu delicateţe. Arătându-i-se deschidere şi răbdare, el va avea posibilitatea de a pune întrebări suplimentare pentru a-şi lămuri situaţia. Pacienţii sunt interesaţi să ştie cât de mult le rămâne de trăit, care sunt consecinţele pe care boala canceroasă le va avea, în viitor, asupra vieţii lor, care sunt încercările care vor veni şi care vor fi efectele tratamentului. În ceea ce priveşte prognosticul, bolnavul de cancer trebuie convins că proporţiile medii de supravieţuire sau de succes nu au aceeaşi semnificaţie pentru toţi bolnavii. De fapt, nici cea mai rea prognoză nu este lipsită de o scânteie de speranţă. Chiar priceput şi experimentat, medicul nu poate spune cu siguranţă ce anume le rezervă viitorul, fapt confirmat de producerea celor mai puţin probabile răsturnări de situaţie, în ciuda unui prognostic foarte pesimist. Prin urmare, bolnavul nu trebuie nici descurajat şi nici indus în eroare; pentru că a-l minţi în legătură cu posibila evoluţie nefavorabilă a bolii poate conduce în viitor la instalarea dezamăgirii şi la spulberarea oricărei speranţe. De aceea, pentru a se evita aceste situaţii, este de preferat să fie spuse: „numai adevărurile actuale şi acestea în doze atente, legate de întrebările pacientului” . Comunicarea eficientă în relaţia medic-pacient va conduce la întreţinerea speranţei şi la o colaborare utilă şi sinceră ce va avea un efect favorabil asupra evoluţiei bolii. Medicul va avea satisfacţia unei munci bine realizate, iar bolnavul va fi capabil să privească în faţă noua realitate şi să primească ajutorul de care are nevoie.
Cancerul înseamnă adesea, pentru pacient, la fel ca şi pentru doctori, o anumită implicare în concepţiile „magice” ale bolii. Boala canceroasă poate fi trăită ca un mister şi ca o pedeapsă, din cauza durerilor pe care le provoacă, şi are o natură insidioasă, implicând inevitabil moartea: ”bolnavul, din cauza suferinţei bolii, a anxietăţii, se prezintă în faţa medicului cu un câmp axiologic dominat de periclitarea propriei valori vitale, asociat cu o puternică încărcătură afectivă şi senzorială din cauza lezării instinctului de autoconservare care stă la baza existenţei sale organice” . În plus, există o tendinţă periculoasă ca pacienţii să devină izolaţi şi chiar stigmatizaţi, mai degrabă decât să primească ajutorul şi atenţia cuvenite. În ciuda recentelor descoperiri privind remisia şi posibila vindecare a bolii canceroase, aceasta a rămas una din bolile care se asociază cu lipsa de speranţă. Bolnavii de cancer au temeri dintre cele mai diverse, cum ar fi: teama de a-şi pierde viaţa; îngrijorare faţă de cei apropiaţi de care moartea îi va separa (o tânără mamă bolnavă de cancer va fi foarte îngrijorată pentru copilul ei); teama de a nu deveni dependenţi, de a nu deveni o povară pentru cei din anturaj; teama de desfigurare, de schimbare în imaginea corporală şi în imaginea de sine; teama de a nu provoca probleme financiare; teama de durere în stadiile terminale etc. Abilitatea pacientului de a face faţă acestor temeri depinde de echipa medicală, de ajutorul psihologic (emoţional) etc. Bolnavul de cancer îşi pune toată speranţa în medicul specialist (oncolog), de la care aşteptă, dincolo de tratamentul prescris, apropiere, căldură, atenţie şi încurajare: „bolnavul simte că doctorul sau asistenta, echipaţi cu aparate ca cel de luat tensiunea, seringile etc., au un avantaj imediat, dar randamentul lor mai bun este doar de factură tehnică. Activitatea exagerată sau abundenţa de medicamente nu este în interesul pacientului; ele doar promovează o relaţie doctor-pacient într-un singur sens”. Tendinţa de a lucra cu bolnavii la un nivel pur „tehnic” este şi mai marcată atunci când ei nu pot sau nu vor să se exprime. Este vorba despre o neînţelegere; resemnarea, deznădejdea şi anxietatea sunt receptate ca o respingere, iar consecinţa va fi că aceşti bolnavi vor primi chiar mai puţină atenţie, iar izolarea lor va creşte şi mai mult. O eventuală scuză pentru eşecul stabilirii relaţiei de lucru cu pacientul este prezenţa leziunilor şi a metastazelor cerebrale. Conştient sau nu, apare deseori tendinţa de evitare a contactului cu bolnavii de cancer. Atitudinile interioare sunt nesigure, în timp ce medicul se refugiază în spatele unei faţade de obiectivitate prudentă. Din partea medicului apar uneori chiar temeri de a se apropia prea mult de pacient şi de rudele sale: ”insistenţele bolnavului privind prognosticul sunt înregistrate ca o confruntare cu propria sa neputinţă şi mortalitate” . Un alt motiv de relativă neglijare a pacienţilor cu cancer de către unele cadre medicale este că aceştia pot fi rareori înscrişi ca un „succes clinic”. Tot din acest motiv, unele cadre medicale se pot simţi insuficient motivate, frustrate sau chiar pot avea sentimentul inutilităţii. Cu toate acestea, chiar dacă uşurarea situaţiei bolnavului poate fi adesea înfăptuită prin medicaţie, nu trebuie să se uite că o altă mare contribuţie o are atenţia acordată bolnavului de cancer. Interacţiunea tăcută cu pacientul, ajutorul personal chiar şi în lucruri mărunte, simpla prezenţă, consimţământul de a continua apropierea de acesta, atâta vreme cât este posibil, toate sunt foarte mult preţuite de bolnav, care se simte liber să comunice cu medicul sau în care a investit multă încredere.
Împlinirea trebuinţei şi dorinţei de sănătate a pacientului nu poate fi desprinsă de influenţele psiho-sociale ale mediului, în care un rol esenţial îl are relaţia interpersonală medic-bolnav. O dovadă în acest sens o constituie şi efectele terapeutice favorabile obţinute prin mecanismul placebo, psihoterapia de grup şi procedeele psihanalitice.
Cuvântul „placebo” provine, etimologic, de la verbul latin „a plăcea”, semnificând iniţial un medicament fără acţiune reală, care se dă bolnavului spre a-i produce satisfacţie. Studiile farmacologice efectuate în a doua jumătate a secolului XX au arătat că efectele terapeuticii placebo sunt remarcabile: „dacă tumorile cutanate glandulare, chistice, conjunctive, de natură congenitală, ereditară sau metabolică nu răspund de obicei la tehnicile placebo, în schimb tumorile epiteliale virotice (verucile cutanate, vegetaţiile veneriene) se vindecă prin efect placebo în proporţie de 25% pe baza unui mecanism psihoneuroimunologic în care sunt acţionate simultan atât imunitatea umorală, cât şi imunitatea celulară” . De fapt, bolnavul se vindecă prin mecanismul placebo pentru că îşi mobilizează voinţa de a se vindeca cu ajutorul unui raţionament care-l antrenează profund din punct de vedere afectiv şi volitiv, deoarece boala îi prejudiciază viaţa sau chiar îi ameninţă supravieţuirea.
În ceea ce priveşte mecanismul placebo, un rol esenţial îl au următoarele: ştiinţa medicului (sau a vindecătorului); remediul terapeutic (medicamentul placebo); personalitatea medicului. Încrederea bolnavului în posibilităţile ştiinţei medicale are un rol mai puţin semnificativ. Mai importantă este credinţa în remediul terapeutic folosit. Există medicamente moderne, noi, care îşi câştigă reputaţie în tratamentul unor boli cronice. Atunci când medicamentul are şi o acţiune reală în cazul respectiv, efectul placebo va avea o intensitate mai ridicată, asociindu-se efectului real. Valorizarea personalităţii medicului contribuie însă cel mai mult la realizarea efectului placebo: „puterea de influenţă a medicului în raporturile interpersonale ale grupului depinde de faima ştiinţei sale, de reputaţia de bun practician, siguranţa cu care consultă bolnavul şi îi aplică tratamentul şi de atracţia interpersonală medic-bolnav favorizată de frecvenţa şi durata raportului interpersonal” . Antropologul francez Claude Levi-Strauss ne oferă o explicaţie în acest sens în lucrarea sa „Antropologie structurală”, capitolul „Vrăjitorul şi magia sa” . În regiunea Vancouver din Canada, într-un trib indigen în care, pentru vindecarea bolilor, se practica magia, se introduce o persoană străină, cu intenţia de a descoperi înşelăciunea şamanilor şi a-i demasca. Ca să le câştige încrederea, persoana respectivă frecventează grupul iniţiaţilor, urmând când ea însăşi să fie iniţiată în practica magiei. Devenind cunoscută şi respectată de populaţia băştinaşă, într-o zi ea este chemată să vindece un bolnav cronic care visase că străinul ar fi salvatorul său. Iar tratamentul oferit de străin a constituit un succes strălucit. Interpretarea reuşitei sale terapeutice se poate realiza pe o bază pur psihologic-individuală: bolnavul credea cu fermitate în visele sale. Succesele care au urmat l-au determinat pe străin să înţeleagă că practicile magice erau mai puţin false decât crezuse la început. Cu timpul, el a devenit cel mai mare vindecător al regiunii. După ce mai are în vedere şi alte cazuri similare, Cluade Levi-Strauss ajunge la concluzia că „eficacitatea magiei implică credinţa în magie şi această credinţă se prezintă sub trei aspecte complementare: în primul rând, credinţa vrăjitorului în eficacitatea tehnicilor sale, apoi credinţa bolnavului pe care-l îngrijeşte, în sfârşit încrederea şi exigenţele opiniei colective, care formează un câmp gravitaţional în sânul căruia se definesc şi se situează relaţiile dintre vrăjitor şi cei pe care îi vrăjeşte” .
Bolnavul de cancer este permanent în căutarea unui sens în ceea ce priveşte situaţia dificilă prin care este obligat să treacă. Nu de puţine ori, el îşi pune întrebări ca „de ce eu?”, „de ce mi se întâmplă mie asta?” etc. Există un moment în care Dumnezeu este negat sau chiar învinovăţit pentru tot răul care i se întâmplă. Cei mai mulţi bolnavi de cancer, însă, preferă să-şi pună speranţa în Dumnezeu. Credinţa îi ajută să suporte mai uşor durerile fizice, dar şi pe cele sufleteşti. Mai mult decât atât, îi ajută să accepte cu mai multă seninătate moartea, atunci când nu se mai poate face nimic din punct de vedere medical, terapeutic. În ultimii ani, prezenţa preotului în spital a fost considerată un eveniment pozitiv şi mai ales necesar. Bolnavul de cancer are nevoie să creadă în ceva, în orice, am putea spune, numai să poată face faţă fiecărei dimineţi în care trebuie să se trezească, să înceapă o nouă zi din viaţa care i-a mai rămas, pentru că fiecare zi înseamnă, de fapt, o bătălie cu propriile dureri, cu propriile neputinţe şi spaime, cu propriile deznădejdi şi amărăciuni. Psihologul clinician Alastair Cunningham, din Toronto, bolnav el însuşi de cancer, propune o metodă de lucru care se deosebeşte de cea a altor psihoterapeuţi, prin introducerea aşa numitelor câmpuri spirituale şi existenţiale. Programul său de terapie prezintă bine compartimentarea progresivă de informaţie, suport în verbalizarea sentimentelor împovărătoare ca teama, îndoiala şi resemnarea, de asemenea, de învăţare a capacităţilor cognitive şi comportamentale, constituind o psihoterapie în cel mai propriu sens. Cunningham vede în calea spirituală „o încercare de a mijloci conştientizarea unei ordini transcendente şi sentimentul apartenenţei la un mare univers de semnificaţii. El poate fi asimilat lui Dumnezeu sau poate fi chiar independent de orice doctrină religioasă sau credinţă” . Cunningham a făcut experienţe prin care a dovedit cele mai mari probleme psihice şi şi-a vindecat cu succes propria lui boală, considerând că vindecarea este rezultatul intensivelor schimbări psihologice şi spirituale petrecute în interiorul lui.
Cele expuse mai sus nu trebuie să inducă ideea că efectul placebo ar reprezenta esenţa terapeuticii. Psihoterapia placebo se adresează numai anumitor boli, acţionând pe aspectele funcţionale, mai ales cele de natură neuropsihică, vasculară, imunologică şi endocrinologică. De asemenea, nu trebui să uităm că o stare de spirit bună, pozitivă, o atitudine entuziastă şi plină de speranţă pot face adevărate minuni în ceea ce priveşte evoluţia bolii. Au existat cazuri – este adevărat, rare – când unii oameni au trăit o minune, vindecându-se de cancer, pentru că au crezut foarte mult că este posibilă vindecarea. Dar, cu siguranţă, ei au şi depus mari eforturi pentru ca vindecarea lor să fie posibilă.
Bolnavul de cancer nu trebuie considerat o persoană bolnavă psihic. Boala canceroasă se însoţeşte însă de o suferinţă psihoafectivă care provoacă un dezechilibru major în sfera emoţională a persoanei suferinde de cancer. Prin urmare, dincolo de tratamentul oncologic standard aplicat (chirurgie, chimioterapie, radioterapie, imunologie, etc.) bolnavul de cancer are nevoie şi de psihoterapie. Aceasta constă în utilizarea tehnicilor educaţionale, întrebări şi răspunsuri, factori de corecţie şi în acordarea de reasigurări. Interpretarea şi aplicarea dinamicii psihologice vor duce la dezvoltarea de mecanisme de luptă împotriva bolii. Psihoterapeuţii ajută pacienţii şi în ceea ce priveşte explicarea rezultatelor analizelor efectuate, tipul de tratament şi de opţiuni, îi informează asupra efectelor secundare ale tratamentului, le oferă informaţii privind drepturile pacientului, îi ajută să deosebească simptomele normale de cele cauzate de stresul psihologic. Prin urmare, un psihoterapeut trebuie să cunoască aspectele legate de boala pacientului, prognosticul, tratamentul pe care îl va urma şi efectele sale secundare. Terapeutul poate fi uneori avocatul pacientului în raporturile acestuia cu sistemul de sănătate, cu membrii familiei acestuia etc. El trebuie să colaboreze şi să comunice permanent cu medicul specialist care se ocupă de îngrijirea bolnavului, pentru a-l putea ajuta eficient pe pacient.
O importanţă deosebită în activitatea de psihoterapie o are climatul psihologic care se stabileşte în cadrul întâlnirii dintre medic şi pacient, acest climat constituind garanţia desfăşurării pozitive, precum şi a rezultatelor favorabile ale oricărui act terapeutic. Constantin Enăchescu este de părere că un climat psihoterapeutic pozitiv se realizează prin respectarea mai multor condiţii: încrederea bolnavului în persoana terapeutului său; buna reputaţie a medicului terapeut şi autoritatea recunoscută a acestuia; capacitatea terapeutului de a capta atenţia şi interesul bolnavului său, în vederea realizării unei comunicări eficiente şi a unei colaborări cu efecte pozitive; capacitatea medicului de a înţelege problematica bolnavului; asigurarea unui spaţiu fizic plăcut, liniştit şi în care bolnavul să se simtă în siguranţă; anumite calităţi psihologice absolut necesare unui bun terapeut, precum tactul, răbdarea, bunăvoinţa, strădania etc.; medicului terapeut i se cere o pregătire profesională temeinică şi experienţă în acest domeniu (competenţă). Alte atribute absolut necesare pentru orice medic care practică această profesie sunt: un nivel superior de inteligenţă, capacitatea de a se adapta la înţelegerea problemelor bolnavului şi a reacţiilor acestuia, o cultură generală solidă, dat fiind faptul că vine în contact cu pacienţi de o mare diversitate din punct de vedere al nivelului intelectual, profesional, cultural şi social.
În cazul afecţiunile cronice declanşate sau/şi întreţinute de stres – avem aici în vedere boala canceroasă – se obţin rezultate terapeutice favorabile şi prin metodele terapeutice psihanalitice de inspiraţie freudiană. Acestea pornesc de la ideea că efortul de conştientizare a unor fapte din trecut, cu semnificaţie axiologică pentru bolnav, au un rol terapeutic benefic dacă sunt exprimate într-un context social nou, bazat pe relaţia interpersonală medic – bolnav. Psihoterapia de grup (psihodrama), introdusă de sociologul american de origine română Iacob L. Moreno, cu ocazia Congresului de Psihiatrie de la Philadelphia (1932), porneşte de la aceeaşi idee: exteriorizarea emoţiilor patologice într-un grup mic medical, în vederea readucerii în conştiinţă a experienţei primare refulate. În cadrul grupului de suport, bolnavul de cancer are posibilitatea de a-şi satisface o serie de trebuinţe sociale, cum ar fi compasiunea, înţelegerea, susţinerea, stima etc. Tot aici, bolnavului de cancer i se oferă oportunitatea de a vedea problemele cu care se confruntă prin ochii altora. Realizând acest context, el îşi poate crea o nouă perspectivă asupra situaţiei în care se află, îi este de ajutor în a recunoaşte şi a face diferenţa între problemele pe care le are din cauza bolii şi cele legate de viaţa personală. Întrebări ca „de ce eu?” sau altele asemănătoare capătă un nou înţeles într-un grup în care toţi îşi pun astfel de întrebări. În grupul de suport, pacientul învaţă strategii de confruntare cu boala; de asemenea, grupul de suport îl ajută să nu se simtă izolat. Pacientul găseşte aici un mediu în care este ascultat, acceptat, informat şi ajutat să-şi formuleze mai clar problemele şi, în acelaşi timp, să-şi contureze strategiile de a ieşi din impas şi de a deţine controlul asupra evenimentelor personale, legate de starea de sănătate sau nu. Între membrii grupului, pacientul poate lua act de anumite idei, până atunci străine modului propriu de gândire, le poate înţelege şi asimila, iar astfel se poate mobiliza, pentru a reuşi să participe activ la succesul terapeutic. Ca membru al grupului, el îşi poate consolida competenţa şi abilitatea de a lupta cu cancerul, ajutându-i, de asemenea, pe ceilalţi membri. Astfel îi va creşte stima de sine, iar lupta împotriva cancerului poate să devină, pentru bolnav, chiar un scop în viaţă.
Terapia de susţinere este de asemenea indicată în îngrijirea bolnavului de cancer. Acest tip de tratament se axează pe construirea unei relaţii stabilite cu obiectul şi pe promovarea sentimentului de securitate, prin întărirea ego-ului şi încurajare generală. În acest caz, scopul nu este cel de a se dezvălui şi a se rezolva conflictele, ci de a se oferi sprijin şi de a se promova un grad de autonomie. Calităţile psihoterapeutului sunt de o importanţă deosebită în acest tip de terapie. E. Kübler-Ross lansează câteva întrebări: „Ce este fericirea?”, „Ce este speranţa?”, „Ce este compasiunea?”. Ele sunt legate de instituirea unor măsuri de psihoterapie de grup cu bolnavii incurabil, aflaţi în situaţia-limită de a-şi anticipa moartea. Sunt necesare două forme de psihoterapie: de susţinere şi de consolare.
În „Descifrarea comportamentului uman”, Hans Eysenck şi Michael Eysenck atrag atenţia asupra unor experimente realizate de psihologul Grossarth-Maticek. Cercetătorul a căutat să stabilească, într-unul din experimentele pe care le-a realizat, cât este de eficientă terapia comportamentală asupra persoanelor bolnave de cancer. Au fost alese 24 de perechi de bolnavi de cancer; bolnavii au fost grupaţi pe baza localizării bolii. În cazul fiecărei perechi, unul dintre bolnavi a primit tratament psihologic, iar celălalt – nu. Cei care au beneficiat de terapie au supravieţuit, în medie, cu 2 ani mai mult decât pacienţii care nu au beneficiat de tratament psihologic.
Grossarth-Maticeck a efectuat un alt studiu asupra a 100 de femei aflate în stadiul terminal al cancerului mamar. Jumătate dintre ele au acceptat chimioterapia din proprie iniţiativă, în timp ce jumătatea cealaltă refuzase acest gen de tratament. Jumătate din pacientele tratate medicamentos (adică 25) au beneficiat şi de tratament psihologic; de asemenea, jumătate din numărul pacientelor care refuzaseră tratamentul medicamentos. Astfel că s-au creat 4 grupuri a câte 25 de persoane: un grup primea atât terapie medicamentoasă cât şi terapie psihologică, un al doilea grup primea numai terapie medicamentoasă, al treilea grup primea numai terapie psihologică, iar ultimul grup nu primea nici una dintre cele două tipuri de terapie. Ulterior s-a constatat că pacientele din grupurile tratate, exclusiv, numai prin terapie medicamentoasă sau numai prin terapie psihologică au supravieţuit cu numai două sau trei luni pacientelor care nu au primit nici unul dintre cele două tipuri de tratament. În mod evident, concluzia cercetătorului a fost aceea că psihoterapia este cel puţin la fel de eficace ca şi chimioterapia, iar ideea de a cupla psihoterapia şi chimioterapia creează un efect sinergic. Aşadar, aceste terapii sunt cu mult mai eficace atunci când sunt aplicate împreună decât separat.
Mulţi alţi specialişti oncologi sunt de părere că o combinaţie între tratamentul standard – chirurgie, chimioterapie, radioterapie, imunoterapie etc. – şi cel suportiv (paleativ) – psihologic, psihoterapeutic etc. – oferă cele mai mari şanse de a menţine calitatea vieţii pacientului: „Dacă ar fi mai sensibili faţă de trăirile pacienţilor, medicilor le-ar fi mai uşor să combine un tratament activ cu o abordare paleativă. Persoanele cu boli progresive, generatoare de dizabilităţi, se aşteaptă să aibă parte de un tratament activ, dar şi de confort, control şi demnitate” . Un tratament în totalitate se adresează tuturor problemelor pacientului, începând cu ameliorarea simptomelor somatice, continuând cu terapia standard în cancer şi cu susţinerea emoţională şi spirituală. Satisfacerea tuturor acestor nevoi demonstrează puternica legătură între psihic şi somatic, între minte şi trup.

(c) Gabriela Clement, 2006
Foto: Fotograful Renee C. Byer a castigat Premiul Pulitzer pe anul 2007 cu fotografia unei mame si a fiului ei, bolnav de cancer. (www.efoto.ro)